Tura nr.5 – Muntii Fagaras

Salutare, prieteni!

Acest sfarsit de saptamana il vom rezerva Fagarasului, in special zonei Balea Lac, Vf. Vanatoarea lui Buteanu, Lacul Caltun si, probabil, Vf. Negoiu, insa va fi conditionat de vreme. Asadar, tura are loc in zilele de 20, 21 si 22 noiembrie (posibil si luni, 23 noiembrie) in Muntii Fagaras doar daca vremea este acceptabila, daca nu, ne vom orienta catre alta regiune muntoasa (in aceasta situatie, eventuala destinatie va fi aleasa de comun acord).

Negoiul vazut din Portita Caltunului (foto: Francis Ludwig) – al VII-lea Calendar de Turism, anul 1940

Nota bene:

- Nu plec la drum cu fumatori;
- Nu accept minori;
- Numar de participanti: 3;
- Cazare la cort si refugiu;
- Echipament obligatoriu: bocanci, cort si primus la 2-3 persoane, bete trekking, lanterna frontala, sac de dormit pentru conditii de iarna, izopren sau saltea, coltari si piolet, trusa prim ajutor la 2 persoane;
- Tura are loc in perioada 20 – 22 noiembrie 2009 (posibil si luni 23 nov);
- Plecarea la ora 6 dimineata cu autoturismul personal;
- Accept iubitori de munte din toata tara, cunoscuti de-ai mei sau nu.

Jurnal de Brumar 2009 – La vreme de Iezer

Vineri, 6 noiembrie 2009
Muntii Muscelului au stat de ceva timp in urma si umbra destinatiilor mele, cuminti si rezervati, tacuti precum zambetul toamnei in prag de iarna, nu mi-au reprosat niciodata lipsa de interes si exaltare pe care, nu de putine ori, am aratat-o, uneori cu nepasare, alteori cu vadita ironie, la posibilitatea unei intovarasiri vilegiaturiste.
Toate la timpul lor, si-au zis, lasand treburile de zi cu zi sa-si urmeze cursul firesc, ingrijindu-se ba de o primavara tarzie, ba de o iarna timpurie, cautand sa-mpace vreun parau mult prea zelos in drumul catre campii, sa-ntretina padurea in starea de farmec si, din cand in cand, sa-si salute prietenii din copilarie, Fagaras si Piatra Craiului, trimitandu-le rotocoale de ceturi afumate-n cetini de brad.

Am urmat calea diminetilor nocturne cu elanul pe jumatate plin de nebanuite clipe muscelene in ziua de sase brumar, intovarasit de o usoara, dar efemera senzatie de gol. A trecut mai bine de un an dela ultima mea excursie solitara si timpul scurs m-a dezvatat oarecum de vechile mele deprinderi. Da, m-am regasit suficient de repede, ceva in mine astepta parca sa-mi reiau vechiul obicei. Inteles de putini si practicat de cativa, mersul solitar imi ofera bucurii si senzatii pe care prea putin ma pricep sa le astern in cuvinte, iar in clipa in care dorinta de a intreprinde astfel de excursii se va estompa, dragostea mea pentru munte se va atenua deopotriva.

Am plecat in ciuda prognozei meteo defavorabile. Desi pe drum am avut parte de un rasarit frumos si de o lumina placuta care sfredelea plafonul de nori in culori rosiatice pana pe culmile domoale ale muntilor Iezer-Papusa, vremea avea sa fie in proportie de nouazeci la suta incetosata, presarata cu o ploaie usoara, insa nu friguroasa.

Ajuns la cabana Voina, mi-am pus repede bocancii in picioare, am luat rucsacul in spate si am parasit masina parcata in zapada de aproximativ 8-10cm grosime, zapada care aveam sa n-o mai gasesc a doua zi la intoarcere, vremea incalzindu-se intre timp.
Inca de acasa mi-am propus sa urc pe traseul marcat cu banda rosie al muntelui Vacarea, in speranta ca vremea ma va ajuta sa fac toata culmea principala a muntilor Iezer-Papusa, neglijati de mine si care, in ciuda faptului ca nu m-au lasat sa-mi duc planul pana la capat, mi-au oferit totusi momente de o rara tresarire launtrica. Urcusul incepe din imediata apropiere a cabanei Voina si urca pieptis, serpuind prin padurea de foioase.
O placuta de lemn ma avertizeaza: Parchet in lucru! Si intr-adevar aveam sa constat ca multi copaci pe care sa afla marcajul erau deja disparuti, insa traseul era usor de urmat, mai ales ca linia drumului forestier, facuta probabil de Taf-uri, era vizibila.
Nu departe de cabana am intalnit mai multe urme de urs, de fapt ele m-au insotit pe o mare parte a traseului: la stana din Vacarea, pe platou si a doua zi la coborare, in padure, pe Piciorul Catunului.

Inceputul de zi mi-a ingaduit sa sper intr-o previziune gresita a vremii. La inceput in fasii, dupa care in cercuri tot mai mari, cerul se deschidea deasupra mea intr-un albastru ce nu-ti lasa ragazul stapanirii de sine. Era revoltator de frumos, discret in maretia lui si ingaduitor in taria lui, sta aninat deasupra sufletului meu parand ca-mi sopteste la ureche: Dar e simplu, urmeaza-mi calea! Calea Cerului!

Dupa aproximativ doua ore si jumatate am ajuns la stana din Vacarea, loc unde am luat prima masa a zilei si am telefonat fetelor mele pentru a le informa de situatia mea, iar dupa alte patruzeci de minute mi-am cautat mai departe de drum.

Piatra lui Crai si Buceagul saltau in departari ca doi calusari neastamparati, haulind unul impotriva altuia, mandrii de podoabele lor, m-au petrecut pana ce negura muntelui mi-a-mpresurat ciubotele. De acum, ceata avea sa-mi poarte ceasurile cu darnicie si, trebuie sa recunosc, tot ea a reprezentat sarea si piperul drumetiei, a fost preaplinul pe care nu as fi fost in stare sa-l refuz niciodata.

Asadar, la vreme de Iezer pe timp de ceata!

Bate-ma vantule,
ia-mi trupul rascopt,
iar negura clipei
atarn-o de-un ciot.

Prinde-ma-n sfichiuri
Si fa-ma naluca,
Iar inima mea
Sadeste-o-ntr-o strunga.

Mai bine de patru ore am tinut culmea prin ceata deasa, orientandu-ma dupa smocurile de iarba care tasneau prin zapada nu demult cazuta si dupa stalpii de marcaj pe care mai mult ii intuiam decat ii puteam urmari. Pe culme isi facea loc cu incapatanare si silueta unui drum foarte accesibil autoturismelor de teren, de fapt, daca nu ma insel, chiar am vazut o fotografie pe Alpinet cu doua jeep-uri aflate undeva pe langa Crucea Ateneului Voinesti. Sunt bucuros ca am ales sa merg pe Iezer-Papusa in aceasta perioada a anului, si, ma gandesc daca nu cumva acest munte este mai fermecator acum toamna la vreme de ceata decat vara, pe timp senin.

Afundandu-ma in zapada pana la glezne, uneori pana la genunchi, iar alteori mergand pe iarba insuficient ninsa sau mai mult viscolita, am atins pe rand varfurile Vacarea, Taratoasa si Catunu, marcate prin momai de pietre, iar in apropierea Crucii Ateneului Voinesti am intalnit indicatorul care imi arata directia pe care trebuia sa o urmez spre refugiul si lacul Iezer, marcaj punct, respectiv cruce albastra. Nu am vazut Crucea Ateneului, dar banuiesc ca am trecut foarte aproape de ea. Mai aveam o ora de lumina si pana la acest indicator nu eram foarte sigur ca am sa pot ajunge la refugiu, mai ales ca la un moment dat ma abatusem cativa zeci de metri dela traseu, dar mi-am dat repede seama de greseala si am revenit pe drumul cel bun. Oricum urmarisem din timp eventualele locuri in care mi-as fi putut monta cortul si chiar gasisem unul potrivit, ferit de vant, intre doua coline.

Am coborat la refugiu prin ceata deasa, facand privirea roata, nu reuseam sa vad la mai mult de cativa metri in orice directie. Am stat locului cateva momente si am reusit sa intrezaresc prin pacla laptoasa silueta metalica a unui stalp de marcaj. Nu a mai trecut mult timp si m-am izbit de imaginea lacului, singuratica si singulara prin aceste tinuturi, arata ca o floare de gheata pe tamplele muntelui.

Iata-ma-s! Priviti-ma, prieteni, la finalul unei zile de brumar, coplesit de nerabdare sa fac prima mea fotografie cu refugiul Iezer, pietrificat adapost al pasilor mei. Intru, arunc o privire fugara si descopar doua camere si un antreu. Camera din stanga, inchisa, este rezervata echipei Salvamont, iar cea din dreapta turistilor, pe cand antreul este folosit ca bucatarie. Ambele camere au sobe pe care eu le banuiesc a fi mai mult afumatori, insa, indiferent de starea lor, nu m-as fi obosit sa fac focul. Curatenia….hmm, mai bine lasa! Imi scot repede echipamentul din rucsac, imi aranjez primul prici din stanga, iar peste saltelele din burete intind foaia de cort sau mai precis footprint-ul pe care imi asez salteaua gonflabila, iar la cap fixez izoprenul pentru a nu lua contact direct cu peretele umed si rece. Dau fuga in antreu si-mi arunc de-o supa, ies din refugiu sa-mi completez rezerva de apa ca doar si pastele tremurau de nerabdare pentru a fi gatite si sfarsesc ascultand muzica folk cu o cana de ceai in mana.

Sambata, 7 brumar 2009, ma trezesc dimineata in jurul orei sase si jumatate, dar inainte de a ma da jos din pat, astept sa se faca lumina afara. Mi-a fost cald peste noapte, ar fi trebuit sa nu-mi iau sacul de iarna ci pe cel de trei sezoane. In cele din urma plonjez in bocanci, ies repede afara curios sa vad cum a mai evoluat vremea peste noapte si ma linistesc: ceata, ei da, o pacla si mai deasa ca in ziua precedenta m-a luat in primire. Foarte bine! Ma intorc la refugiu, ma caut de-un ceai si jertfesc prima masa a zilei.
Dupa o vreme, ies iar din adapost si constat ca ceata dinspre vale s-a ridicat, inspre culme ramanand in continuare in gratii. Ma plimb putin pe langa lac, fac cateva fotografii, mai stau un timp si ma hotarasc s-o iau din loc.

Imi fac rucsacul, mi-l asez in spinare si p-aci ti-e drumul. Adicatelea prin jepi, punct albastru, cel care urmeaza crucea albastra, prin stana din Iezer, este traseul de iarna. Ma dau la vale prin jnepenii inalti cat un papusoi modificat genetic pana ce ma protapesc in apele vaii Izvorul Iezerului.

Traseul marcat urmeaza cand prin apa si pietre, cand prin zapada si este, in aceasta perioada a anului, de-o frumusete intr-adevar musceleana, este un drum pe care-l recomand cu placere, o ruta pe care ar trebui s-o repet macar o data pe an. Apele repezi ale vaii, angajate intr-un joc de-a azvarlita, pot deveni oricand sursa de regenerare a spiritului, iti pot oferi rara ocazie de a-ti regasi cumintenia graiului. Clipocind din piatra-n piatra, zuzuind padurii si involburandu-si cursul in ritmuri siderale, Izvorul Iezerului, se grabeste spre sesuri pentru a primi sarutul marii.

Da, mi-a venit greu sa ma despart de talvegul vaii, insa marcajul ducea spre dreapta catre Piciorul Catunului, strabatand mai departe o zona a padurii cu trunchiuri culcate la pamant, facand mersul anevoios si obositor, dupa care razbea vertiginos spre Gura Catunului.

Nu cu mult inainte de Gura Catunului am intalnit patru persoane bine echipate care urcau la refugiul Iezer, patru baieti, din care doi se deosebeau prin imbracamintea rosie, poate usor spre orange, nu-mi mai amintesc bine. Cert este ca tinuta asta m-a dus putin in eroare si am banuit ca ar fi salvamontisti. I-am intrebat daca este permisa camparea la Cuca, stiind ca unii cabanieri nu sunt de acord sa-ti montezi cortul in apropierea cabanei, dar in momentul in care unul din ei a confundat Voina cu Voineasa am realizat ca sunt si ei in situatia mea.

Am ajuns la Gura Catunului, punct unde se bifurca spre stanga (cum cobori) traseul de iarna spre lacul si refugiul Iezer, marcat cu cruce albastra, dar si spre fosta cabana Batrana, ajunsa o ruina, iar de aici am continuat pe drumul forestier pana la cabana Plai. Era ora unu dupa-amiaza cand m-am indreptat spre cabana Cuca, iar ploaia usoara pe care am uitat sa o amintesc era deja trecuta. Am mers incet, pe drum am intalnit un barbat si o femeie care strangeau piatra pentru casa, iar in fata cabanei m-am oprit pentru cateva fotografii. In cabana, lume bine dispusa, se servea masa si mi s-a oferit si mie cu darnicie o ciorba de legume din partea casei. Nu m-au lasat sa o platesc, fapt pentru care le-am multumit si o fac in scris si aci. Am zabovit cam o ora, ciorba si o ciocolata neagra m-au intremat indeajuns. Am vorbit cu persoana care parea ca ingrijeste de cabana pentru a ma caza, dar nu mai erau locuri decat in pod. Nu ma deranja absolut de loc, insa cand am aflat motivul pentru care locurile erau ocupate, am fugit ca dracu de tamaie. Era ziua unui salvamontist, probabil un sarbatorit de Sfintii Mihail si Gavril, urma sa se tina o petrecere in seara respectiva, iar planurile mele cu odihna pentru noaptea ce avea sa vina erau total compromise. Nici varianta camparii nu ma mai multumea pentru ca, desigur, galagia nu ar fi ramas numai in interiorul cabanei, mai ales ca deja unii gustasera din licoarea de pruna si nu mai aveau o atitudine ca sa-i zic domestica. Asa ca am facut stanga-mprejur si m-am indreptat spre masina lasata in parcarea din fata cabanei Voina, in timp ce pe drum m-am intalnit cu masina salvamontistilor si cu o alta transportand pe plafon cativa din actorii comediei onomastice.
Nadajduiesc ca s-au distrat omeneste! In rest, oameni buni, n-am ce zice!

Plaiurile muscelene au redesteptat in mine mersul solitar, mi-au sadit in calcaie dorul de duca si mi-au starnit in suflet vartejul pelerinului fara tinta. Ei da, aceste locuri, au dat culoare zarii mele, s-au intrupat in patima mea ca lutul pe roata olarului.
Va las meleaguri dragi, sa ne revedem cu bine!

Valea Bicazului – Piatra Corbului

Legenda Pietrei Corbului

Piatra Corbului are o poveste trista. Se spune ca demult, demult de tot, traia in muntii de prin partea locului o domnita care fusese gonita dela curtea parintilor sai, fiindca facuse dragoste cu un fecior de boier si ramasese ingreunata. Domnita se sihastri in munti si dupa catava vreme dete nastere unui cocon. Inca depe cand se retrasese in munti, se alipise pe langa ea o caprioara care de asemenea nascuse, insa puiul ei fusese ucis de un vanator. Mai cu laptele dela caprioara, mai cu radacini si ierburi, domnita isi traia zilele de azi pe maine parasita, si aproape uitata de toti.

Feciorul de boier, care necinstise pe domnita, fugise si el dela curtea domneasca, spre a scapa de urgia lui Voda. De multa vreme, el era in cautarea domnitei, dar n-o gasise nicaieri.

Intr-una din zile, tot hoinarind prin munti, intalni in calea lui caprioara domnitei si se lua dupa ea cu gandul ca s-o omoare. Caprioara o croi de fuga spre culcusul stapanei sale; dar, mai inainte de a ajunge la culcus, vanatorul o incolti in piscul Pietri Corbului si c-o sageata o rapuse. Tocmai atunci trecea prin vazduh in zbor un corb, care croncani feciorului de boier: „Ce-ai facut fiu de lele; ai omorat caprioara domnitei pe care ai necinstit-o!.. Feciorul de boier trimise atunci, o sageata in pieptul corbului, care se rostogoli pe piscul ce-i poarta numele, blestemandu-l sa n-aiba parte de bucurie in tot restul vietii.

Domnita, vazand ca nu i se mai intoarce caprioara, porni in cautarea ei cu copilul in brate. Peste catava vreme gasi caprioara ucisa. Doborata de durere si scarbita de viata, se hotari a-si curma zilele azvarlindu-se depe Piatra Corbului in apa Bicazului impreuna cu copilul sau. Tocmai in clipa in care domnita se prabusea depe varful piscului, fu zarita de feciorul cel de boier; dar…, era prea tarziu ca sa mai poata impiedica nenorocirea.
Amarat, si nemaiavand pentru ce trai, se hotari a se arunca si el dupa domnita in spumele Bicazului; si, zicand: „Corb blestemat, bucura-te ca ti se implineste blestemul!”, isi facu vant depe creasta muntelui. De atunci, zidului prapastios de piatra ce sta neclintit in calea Bicazului abatandu-i apele, poarta numele de Piatra Corbului.

Dar, cate povesti nu se leaga de fiecare colt al scumpei noastre Tarisoare! Si ce bine ar fi, daca tot ce se aude, tot ce se afla dela unii si dela altii, s-ar asterne pe hartie si s-ar imprastia in lume, atat pentru stiinta oamenilor de astazi, cat si pentru a celor ce-or sa vie!

Legenda Pietrei Corbului – culeasa de I. Popescu-Bajenaru, Directorul Scoalei de Baieti No.29 „Ghencea”, Bucuresti
Al X-lea anuar S.T.R., anul 1912

Tura nr.4 – Muntii Iezer-Papusa

Salutare, prieteni!

Ei, se pare ca usor-usor vom avea o iarna lunga. Foarte bine, sa faca o treaba buna pentru cel putin cinci luni si sa caute sa ne ia in serios, ca doar si noi o asteptam de ceva vreme. Asadar, pentru inceput de sezon, ne vom face incalzirea bineanteles la cort si ca destinatie va propun Muntii Muscelului sau, mai precis, Muntii Iezer-Papusa.

Culmea Vacarea

„Suntem la 2338m inaltime, pe muntele Piscanu, punct de legatura intre Iezerul Mare (2463 m.) si Batrana (2338 m.).
Privelistea ce avem de aci e atat de frumoasa, incat ramanem cateva clipe in admirare, inmarmuriti. O tara intreaga de munti uriasi, de creste stralucind in lumina amiezii, colti infioratori, vai largi sau prapastii ametitoare, ape subtiri serpuind pe funduri de negura sau rasfatandu-si molatic undele in soare, te fac sa te crezi in imparatia de inchipuiri a visurilor. Si un simtamant deosebit de ciudat te cuprinde: ti se pare ca esti singurul stapan al acestei intinderi nesfarsite; ca singur stapanesti pustiul si linistea ce se intinde de la un capat la celalalt al zarii. Ti se pare ca ai putea sa faci – la un singur semn al tau – sa se scoboare viata asupra acestei lumi incremenita in nemiscare; padurile sa vorbeasca in fosnet de frunze, muntii sa se plece, raurile sa sburde, fiarele si toata lumea codrilor sa alerge chemandu-se pe nume, pasarile sa sageteze vazduhul infiorat de osanalele lor.”

„In Muntii Muscelului” – Note de drum – D.I. Cranguri – 1938

Vf. Papusa

Nota bene:

- Nu plec la drum cu fumatori;
- Nu accept minori;
- Numar de participanti: 3;
- Cazare la cort (posibil o noapte la refugiu);
- Echipament obligatoriu: bocanci, cort si primus la 2-3 persoane, bete trekking, lanterna frontala, sac de dormit pentru conditii de iarna, izopren sau saltea, coltari si piolet (foarte posibil sa nu ne foloseasca), trusa prim ajutor la 2 persoane;
- Tura are loc in perioada 6 – 8 noiembrie 2009;
- Plecarea la ora 6 dimineata cu autoturismul personal;
- Accept iubitori de munte din toata tara, cunoscuti de-ai mei sau nu.

“Pe Muntele Sorica”

Am cunoscut in Franta o artista culta si avuta, care isi cladise la tara o minunata vila, in care se putea bucura de tot confortul modern. Dar nu inlesnirile de trai, introduse in vila sa, o incantau, ci stilul Renastere cu care arhitectul constructor impodobise acea cladire. Zilnic proprietara iesea in drum ca sa-i admire fatada.

Tot mereu asa, pe drum, pana ce intr-o zi ii veni o idee luminoasa. Isi zise: „Cum as face ca ochii mei sa se inveseleasca, pe fiecare clipa, la vederea acestei artistice fatade, fara sa fiu nevoita a umbla pe strada?” Si problema repede a dezlegat-o, construind peste drum o alta vila, dela ferestrele careia originala artista putea sa-si priveasca, pe indelete, cea dintai vila.

La aceasta intamplare cugetam in dimineata zilei de 5 octombrie, din toamna aceasta, cand am parasit Bustenii si am trecut pe malul stang al Prahovei, in tovarasia lui Vasile Teodorescu, simpaticul si harnicul editor al acestui valoros ziar, si a vechiului meu prieten, Nicolae Gelepeanu, neantrecut Bucegist, iscusit vanator si dibaciul sculptor de…”Bucegenstockuri”. Am plecat cu gandul sa vedem intregul lant al Bucegilor, lant pe care l-am colindat atati amar de ani, prin vai, sistoace, plaiuri si pe piscuri. Imitand pe artista franceza, mi-am zis: „ De unde putem prinde mai bine panorama Bucegilor, decat de peste drum, adica, mai exact, de dincolo de raul Prahova, de pe inaltimile mai modeste ale lantului de munti ce se intinde dela Sinaia la Predeal, incepand cu Cumpatul, urmand cu Zamura, Dutca, Sorica, Clabucetul Azugei si al Taurului, si care desparte, dimpreuna cu un alt sir si mai scund, Valea Prahovei de Valea Doftanei?” Zis, facut, ademenit cei trei tovarasi.

Splendida vreme in acea zi: frig intepator la plecare, dar un soare geros si un cer albastru ca o peruzea. Trecem peste podul Prahovei, in dreptul tunelului C.F.R. si incepem, prin padurea de fagi, suisul pe coasta muntelui Sorica, ce hotareste, pe stanga, Valea Fetei. Suis cam obositor, fiind alcatuit din „piepturi” aprigi, piepturi de curcan, ne lamureste nea Niculae. Din cand in cand ne oprim, aruncam o privire asupra Bustenilor, care se fac din ce in ce mai scunzi, pe cand Bucegii isi schimba incet-incet, infatisarea.

Vasile profita de aceste mici popasuri, ca sa prinda pe cate-o placa fotografica privelistile de dincolo de apa Prahova. Haidea-hai, haidea-hai, mai rasufland, mai gafaind, mai povestind cate-o snoava hazlie, iata-ne, in doua ore si ceva, ajunsi la gol.
De aci in colo calcam pe covorul purtand numele putin poetic, dar potrivit, de „par de porc”, iarba roscata si tepoasa, foarte alunecoasa, pe care faci tumbe, lipsite de gratie, daca nu intepenesti bine picioarele. Razele caldute ale soarelui ne invaluie cu staruinta, si de unde la poalele Soricai suflam, cu disperare in degete, acum incepem sa lepadam cate ceva din cojoacele noastre. Iata, pe alocurea, lespezi de zapada inghetata; iau o bucatica in gura, ce mai inghetata napolitana! Dar ce straluceste alaturi, asa de tare, ca o fapta buna, drept in fata astrului datator de belsug? S-ar zice o stea. Da, o stea, cu multime de raze argintii, desi este un simplu scai. Se numeste stiintificeste carlina acaulis, pe romaneste „sita zanelor”. Chem pe camarazi, le-o arat si le spun, pe soptite, taina: „Daca va dor ochii sau va sunt scazute vederile, spalati-va cu apa strecurata prin aceasta sita.” Ei protesteaza ca au ochii in cea mai perfecta stare. Ramane ca nea Niculae, care e flacau tomnatel, sa-si spele ochisorii cu aceeasi apa strecurata prin stea, pentru ca sa i se faca „incantatori”. Ma roaga insa sa pastrez tacerea asupra acestei operatiuni. Asa si fac, dupa cum vedeti.

Dar inainte, fartati, ca mai avem nitelus pana sa ajungem pe spinarea aceea, punctul cel mai inalt al muntelui Sorica. Cat de inselatoare sunt distantele la munte! Nitelus se face o ora. In sfarsit…tinta viselor noastre, pe ziua de 5 Octombrie, este atinsa.

Orele sunt 12; ne asezam turceste pe covorul Soricai si punem de mamaliga. Acum sorbim privelistea: numai un petic de Busteni zariti prin strunga Vaii Fetei, insa Bucegii pe de-antregul. Dela dreapta spre stanga: Bucsoiul transilvanean si Morarul nostru, inzapeziti deabinelea; minune, fiind cu bagare de seama, deosebim chiar piatra de pe Omul, itaindu-se deasupra coamei Morarului. Cuprindem cu vazul chiar Podul Costilei si Saua Caraimanului, despre a caror fiinta habar n-ai de jos, de pe soseaua nationala. Jepii Mici si Mari, Piatra Arsa, Furnica, mi se par mai putin interesante, vazute de aici. Dar la sud, spre sesul Ploiestilor? He hei, pe acolo e negura, umezeala: un ocean de nori acopera campia. Aci ne prajim la soare; traiasca muntii nostri falnici, frumosi, datatori de sanatate si voie buna. Iar la nord? Dincolo de apa, Dihamul, gradina Carpatilor, apoi lungul lant al Clabucetului Baiului, imblanit cu fagi, din Busteni pana in Predeal; dincoace, un prapor de dealuri, spinari, „clabuceturi”, mai paduroase, mai golase, muntisori, vai si munti: Urechia, Cazacul, Valea Azugei, Valea Limbaselului, Retivoiul, Clabucetul Azugei, al Taurului. In fund Postavarul care ascunde Brasovul si Piatra Mare, la poalele careia se odihneste Predealul. Se vede si un petecut de campie transilvana. Dinspre Valea Doftanei siruri de creste ondulate, cam monotone in golasia lor, ne ascund acea vale.

Un vanticel acrisor se ridica si inteapa cu o staruinta cam suparatoare; ne luam tarabutele si incepem scoborasul. Trecem pe muntele Dutca; pe o coasta stufos ierbata ne lasam ca pe un adevarat tobogan. Ajunsi la stana Dutcei, bineanteles parasita de acum o luna, facem un popas; un somnulet, ca in sanul lui Avram, dar ceva mai aerisit… Flacaul Nicolae plecat la vanatoare, mai la vale, prin padure: cauta „babite”, ciuperci, care cresc pe trunchiuri putregaioase de fagi; aceste babite, cu formele lor, alcatuiesc originale polite de asezat pe peretii casei. O pornim in jos, prin padurea putin exploatata a Dutcei. Aci piepturi povarnite destule; intram in matca torentului Dutca. Sa te tii aparie, bustenarie si clisa lipicioasa! Si ce egrasie! Soarele nu prea patrunde prin spintecatura aceasta stramta… Cand dam in Valea Fetei, rasuflam si ne mai incalzim ciolanele la un strop de soare. Zau, era mai bine colo, sus!

La tunel ne intampina un baetas, cu jurnalele proaspat sosite. Citesc, pe pagina intaia, cu litere de o schioapa: „Grozaviile razboiului European”. Iata-ma rostogolit in realitate. Ce pacat, ce pacat! Zau, mai bine era colo, sus…

Articol semnat: Nestor Urechia
Ziarul „Bucegii din Busteni”, anul III, no.53, Luni 1 Decembrie 1914

Of, oamenii astia! (Cabana Valea Sambetei 2006)

Nu deranjati!

Caine la bord!

Oprirea interzisa

Pastel de iarna

Peste soldurile-i suple
Piatra Craiului si-a pus
Alb vesmant de nea curata
Din Vladusca pana sus.

Inflorita-n miez de noapte
Cu dantele peste frunte,
In lumina diminetii,
Pare-o zana, nu un munte

Si cum sade-mpodobita
Sub albastrul sideral,
Parca-i pregatita pentru
Un aristocratic bal.

Numai “Omul” sus pe culme
Se arata plictisit
Si se mira ca-ntr-o noapte
Asa rau a-mbatranit.

Inspumate valuri albe
Au venit ca sa-l inece,
Iarna i-a adus tovarasi,
Nori inchisi si vantul rece.

Soarele firav de-o clipa
N-are darul sa-l incante,
Stie el ca-n iarna lunga
Grele zile-o-sa-l framante

Si ca pan’ la primavera
O sa stea tot sub cojoc,
Rascolit si vesnic singur
Ca un om fara noroc.

Daca n-ar fi “Om” de stanca
Prins aici de aspre legi,
S-ar mai duce cateodata
La vecinul din Bucegi,

Ca sa-si mantuie uratul
Care-l roade si-l apasa,
Cand e zbuciumat de geruri
Si de vreme viforoasa.

In zadar privirea-i trista
Se afunda-n larg de zari,
Nimeni, nimeni nu mai urca
Pe-nalbitele carari.

Si nici vulturii salbatici
Din adancuri nu mai vin,
Sa-i aduca mangaierea
Verilor cu cer senin.

Cantecul sublim de seara
De talangi si doine vii,
Stins cu muribunda toamna
A pierit catre campii.

Si-au ramas in urma brazii
Palizi, presarati pe vale,
Si pustiul fara margini
In poieni cu stane goale…

Fericita, maiestoasa,
Iarna-n munte se rasfata
Risipind pe vai si piscuri
Melancolica ei viata.

Ion Udriste-Olt
Casa Radu Negru – Nov.1934
Buletinul Alpin, anul VI, no.2 (editat in perioada ADMIR)

Vinuri de colectie

“Domnului Director Grigore Ionescu, din partea vulcanicului sau colaborator de toate zilele, aceasta scuza a plecarilor mele.”

15.II.1944 – semneaza Ion Ionescu Dunareanu

Nu cu mult timp in urma am mai strecurat in colectia proprie o alta carte dupa care tanjeam si anume “Piatra Craiului”, aparuta in anul 1943 la editura Casa Scoalelor si avandu-l ca autor pe binecunoscutul Ion Ionescu Dunareanu.
Desi pretul oarecum piperat m-a facut sa ezit un pic, am trecut repede peste acest impuls de moment in clipa in care am descoperit pe prima pagina a cartii un autograf cu dedicatie al autorului catre seful sau de serviciu. Un alt aspect care mi-a atras atentia a fost starea excelenta in care se afla exemplarul. Cum asemena intamplari sunt rare, desi anul acesta eu am avut parte de trei (prima fiind cu semnatura lui Gh. Mortzun – vezi articolul “Nostalgie cu picatura” -, a doua inca nepublicata pe blog, iar a treia, cea de fata), este lesne de inteles ca nu-mi era permis sa scap o astfel de ocazie.
Asadar, ca bucuria sa fie finala si completa, va impartasesc si voua, prieteni, cateva fotografii din acest melancolic izvor de patima alpestra.

Casa de vanatoare “Diana”

Refugiul din Braul Rachitii

Casa Radu Negru

Casa Plaiul Foii