Jurnal de Florar2009 – Valea Bujorilor – Acul Mare

Miercuri, 27mai2009

Care va sa zica din nou in Bucegi, ne regasim iarasi la poalele celui mai indragit munte al meu cu acelasi elan ca si datile trecute, privind cu fervoare spre culmile si vaile marimii sale in ceea ce, usor-usor, incepe sa devina o echipa completa: Marius, Laurentiu si Constantin.
Am plecat ca intotdeauna la ora cinci dimineata si am ajuns la Gura Diham in jurul orei sapte si un sfert pe o vreme ce se anunta si care avea sa fie placuta. Ne-am distribuit echipamentul si ne-am schimbat incaltarile, iar la ora opt fara douazeci de minute ne angajasem pe drumul forestier din spatele cabanei Gura Diham si la confluenta Vaii Cerbului cu Valea Morarului am facut dreapta orientandu-ne spre cabana de vanatoare Coltii Morarului. Aici am servit prima masa a zilei intr-un cadru placut si linistit, iar locul de data asta l-am gasit ceva mai curat si ingrijit.
Ei, ciripitul pasarelelor, adierea usoara a vantului si mangaierea soarelui de dimineata nu prea ne zoreau la drum, insa cum traseul ales era intr-adevar ceva mai lung si noi trageam nadejde ca il vom termina intr-o zi, am luat-o incet pe drumul marcat cu triunghi rosu pana la intersectia cu Valea Bujorilor, loc unde ne-am pus coltarii si unde eu am inceput sa urc inainte nerabdator sa vad cum se prezenta prima saritoare descoperita a vaii. Valea Bujorilor o mai urcasem de doua trei ori, dintre care o data vara, si desi nu este o vale de abrupt foarte atragatoare, in special datorita vegetatiei incalcite, totusi acum o priveam cu alti ochi, mai ales datorita aspectului din aceasta perioada a anului cand alterneaza fasiile de zapada cu saritorile descoperite de pe talveg.

Bun, ajung la prima saritoare, o depasesc pe fetele de stanca si iarba din stanga (directiile vor fi specificate in sensul de mers) si ma opresc deasupra ei, asteptandu-i pe baieti pentru a le face cateva poze de inceput pe vale. Primul se apropie Marius, urmat indeaproape de Laurentiu, si cu grija incepe escaladarea saritorii prin acelasi loc, in vreme ce camera foto aflata la dreapta arcadei mele isi face fericita treaba pentru care a fost zamislita. Mai sa fie, dar parca ceva nefiresc se intampla, desi inca nu-mi dau seama ce. Aparatul foto lucreaza nestingherit, cautand sa-l surprinda pe Marius intr-una din acele pozitii care te face sa pricepi ca omul este totusi alpinist, chiar daca amator, dealtfel ca noi toti, si doar respiratia grea si apasata ce vine parca din toate directiile ma face sa tresar un pic. Baietii erau prea absorbiti cu trecerea saritorii si nu au bagat de seama ca undeva la circa douazeci si cinci de metri mai jos un ditamai ursu se angajase intr-o traversare solitara a vaii.
- Hei, priviti putin inapoi, le zic camarazilor de tura, care sincronizati mai ceva ca la parada militara de-ntai decembrie, isi intorc « caschetele » spre ceea ce avea sa se numeasca atractia zilei.

Apuc sa fac o poza, cand ursu isi ridica dintr-o data privirea spre noi, se sperie, se rasuceste pe picioarele din spate, face stanga imprejur, iote al naibii urs, pana si asta stie ca militaria nu se face la dreapta-mprejur, si o zbugheste inapoi pe unde a venit, desi trecuse de jumatatea talvegului si si-ar fi putut vedea mai departe de traversare. Cand am ajuns acasa am constatat ca-i mai facusem doua cadre fara sa-mi dau seama.
Dupa, de acum, deloc neasteptatul eveniment, tinand cont ca o intalnire cu ursu in Bucegi nu mai este demult ceva nefiresc, ne vedem mai departe de drum si intalnim o a doua saritoare pe care, desi nu prea dificila, baietii au ocolit-o prin dreapta, iar eu am trecut-o direct. A mai urmat un bolovan de trecut, dupa care am intalnit un horn inalt de sapte-opt metri, pe care Marius l-a ocolit prin stanga, Laurentiu l-a urcat pe fetele de iarba si roca instabile tot din stanga, iar eu am urmat ruta lui Laurentiu, insa in ultima treime am intrat in horn abordandu-l in sprait, mai ales ca pentru acest fapt am renuntat la serviciile coltarilor. Trebuie sa recunosc ca nu prea ma impac la mers cu coltarii pe stanca si uneori prefer sa mi-i dau jos pentru a urca mai comod, iar dry tooling-ul pentru mine este o ramura a alpinismului care nu ma poate castiga de adept.
Dupa ce am trecut si acest horn, mi-am pus iar coltarii, am urcat pe fasia de zapada din fata noastra, am mai suit o saritoare de vreo cativa metri, ne-am mai confruntat cu o alta ruptura de panta, pe care din comoditate am ocolit-o cu Marius prin stanga, Laurentiu abordand-o direct, si in cele din urma am ajuns pe o limba continua de zapada care nu ne-a mai pus niciun fel de probleme.

In partea superioara Valea Bujorilor se bifurca, iar noi am urcat pe firul din stanga spre Creasta Morarului, cand pe fetele din stanga, cand pe cele din dreapta vaii, pana ce am ajuns in Brana Mare a Morarului, exact in locul unde aceasta trece de pe fata sudica pe cea estica a muntelui. Aici am facut un popas, am facut cateva fotografii cu abruptul nordic al Costilei si cu Manusa Morarului, am mancat cate ceva si am pus hamurile si restul echipamentului pe noi.

In jurul orei unu si jumatate ne-am indreptat spre Creasta Ascutita, mergand spre dreapta pe Brana Mare a Morarului aproximativ o suta de metri pana in cel de-al doilea fir al Vaii Bujorilor de unde am facut brusc stanga pe pantele sustinute ale crestei. Am mers pe Creasta Ascutita pana in locul de obarsie al Vaii Poienii (Strunga Crestei Ascutite), parcurs in care am pus la treaba camerele de fotografiat, insistand asupra Muchiei Tancurilor, Pintenului Vaii Poienii, Coltului Ghinturii si, bineinteles, asupra firului ispititor al Vaii Poienii. Sper ca intr-un viitor nu prea indepartat sa parcurg, pe langa Brana Marea a Morarului, si branele zise “de Mijloc” si “ a Acelor”, care iti ofera de asemenea peisaje de vis.
Ne-am continuat traseul mai departe, fara a apela la sfoara, pana in creasta Acului Mare care este intr-adevar atat de frumoasa incat rareori iti mai aduci aminte de gura care a ramas suficient de cascata peste haurile din jur si care se incapataneaza sa ramana in starea asta (de « gura-casca ») pana ce te vezi in Strunga Acului Mare. Aici, am spanzurat de capetele semicorzilor mele pe cei doi secunzi si pret de doua lungimi de coarda am pasit intr-o lume pe care cu greu iti mai vine sa o parasesti. Imaginea mirifica a Coltilor sau Acelor Morarului, privelistea ametitoare a Peretelui Nordic al Acului Mare, senzatia de a pasi spre nori, cumulata cu setea de necuprins, de detasare, cand toate temerile tale sunt descatusate de povara aglomerarilor urbane si gandurile tale zburda peste fiinta care a devenit mult prea mult tu, mult prea mult munte, mult prea mult vis, ei da, toate aceste trairi nu te pot lasa nepasator la ceea ce eu numesc « terapia Bucegi ».

Muchia Tancurilor

Desigur, sunt momente cand toate aceste senzatii se sparg la fel de repede precum capul meu sub lovitura unei pietre de dimensiuni respectabile si care mi-a deformat usor casca in timp se faceam rapelul de pe Acul Mare. Spun rapelul, deoarece doua semicorzi de saizeci de metri sunt suficiente pentru a nu fractiona coborarea, insa eu, in acel moment, nu eram sigur de acest lucru. Cand am ajuns in Strunga Acului Mare mi-am pipait teasta pe sub casca si, cand am scos mana, aceasta era plina de sange. Este evident ce s-ar fi intamplat daca nu as fi purtat casca, mai ales ca, in momentul loviturii, mai aveam circa cincisprezece-douazeci de metri pana in strunga (in cazul in care lovitura nu era deja fatala), fapt care imi da de gandit si pentru o siguranta sporita am sa folosesc de acum inainte shunt-ul sau macar un prusik, in tandem cu dispozitivul de filat/coborat. In alta ordine de idei, nici casca, modelul Elios dela Petzl, nu este una chiar stralucita, insa desi am probat aproape toate castile din magazinele noastre, nu am gasit niciuna care sa-mi vina (am si modelul Ecrin-Roc, dar dupa maxim o ora simt ca-mi plezneste capul de durere). Cei dela Grivel au un model, Salamander, varianta XL, la care se poate regla marimea dela 58 la 66 (pentru expeditie si cei « capatanosi »), dar, desi la vremea aia nu ma grabeam, am asteptat aproape sase luni dupa importatorul din tara, ca intr-un final sa-mi spuna ca nu este in programul pentru Romania. Acum, indiferent de pret, am sa fac o comanda in vest pentru ea.

Revenind la traseu, urmatorul care a coborat a fost Laurentiu, fara a avea probleme, insa Marius, desi s-a lasat cu foarte mare grija, in momentul in care a ajuns jos, un bolovan la « ratat » la milimetru. Bineanteles, primavara se pot intampla mai des accidente de acest fel, cand roca afectata de iarna precedenta nu este, ca sa zic asa, « asezata ».

Din Strunga Acului Mare, dupa ce baetii mi-au bandajat capul, am hotarat retragerea din traseu, in ciuda vremii numai bune de catarat, si am coborat pe fata sudica a Morarului (pe Sistoaca Dracilor si un afluent al ei) pana in Brana de Mijloc. Desi, dupa lovitura, ma simteam la fel de bine ca acum cand scriu aceste randuri, am hotarat retragerea pe motiv ca o lovitura la cap nu stii ce-ti rezerva in urmatoarele ore (efectele pot fi vizibile si-ntr-un timp mai indelungat, desi, in cazul meu, cred ca a aparut mai intai efectul si pe urma cauza :-) ).

Brana de Mijloc ne-a condus foarte repede in Valea Cerbului, undeva mai sus de Valea Caldarilor, vale pe care am coborat fara incidente pana in Poiana Costilei, dupa care am urmat Plaiul Fanului pana in drumul forestier si am ajuns la Gura Diham seara, dupa aproximativ treisprezece ore si patruzeci si cinci de minute de mers lejer si fotografiat.

Pai, cam asta a fost tot, si chiar daca nu am reusit sa terminam traseul propus, asta nu ne-a impiedicat sa ne bucuram de vreme, peisaj si, in general, de tot ceea ce inseamna munte. Doar faptul ca am privit caprele negre, pe versantul sudic al Morarului, cum alergau in mare viteza peste fetele de iarba si roca, a fost o incantare pe care nu ma pricep sa o descriu in cuvinte.
Da, ne revedem curand, Morare, acum trebuie sa plec in treaba mea, sub cerurile urbei lu’ Bucur, dar vinu’ ii pus deoparte, crapelnita asijderea, de lautari nu mai zic.

Dela stanga la dreapta: Muchia Tancurilor – Valea Poienii – Coltul Ghinturii