“Pe Muntele Sorica”

Am cunoscut in Franta o artista culta si avuta, care isi cladise la tara o minunata vila, in care se putea bucura de tot confortul modern. Dar nu inlesnirile de trai, introduse in vila sa, o incantau, ci stilul Renastere cu care arhitectul constructor impodobise acea cladire. Zilnic proprietara iesea in drum ca sa-i admire fatada.

Tot mereu asa, pe drum, pana ce intr-o zi ii veni o idee luminoasa. Isi zise: „Cum as face ca ochii mei sa se inveseleasca, pe fiecare clipa, la vederea acestei artistice fatade, fara sa fiu nevoita a umbla pe strada?” Si problema repede a dezlegat-o, construind peste drum o alta vila, dela ferestrele careia originala artista putea sa-si priveasca, pe indelete, cea dintai vila.

La aceasta intamplare cugetam in dimineata zilei de 5 octombrie, din toamna aceasta, cand am parasit Bustenii si am trecut pe malul stang al Prahovei, in tovarasia lui Vasile Teodorescu, simpaticul si harnicul editor al acestui valoros ziar, si a vechiului meu prieten, Nicolae Gelepeanu, neantrecut Bucegist, iscusit vanator si dibaciul sculptor de…”Bucegenstockuri”. Am plecat cu gandul sa vedem intregul lant al Bucegilor, lant pe care l-am colindat atati amar de ani, prin vai, sistoace, plaiuri si pe piscuri. Imitand pe artista franceza, mi-am zis: „ De unde putem prinde mai bine panorama Bucegilor, decat de peste drum, adica, mai exact, de dincolo de raul Prahova, de pe inaltimile mai modeste ale lantului de munti ce se intinde dela Sinaia la Predeal, incepand cu Cumpatul, urmand cu Zamura, Dutca, Sorica, Clabucetul Azugei si al Taurului, si care desparte, dimpreuna cu un alt sir si mai scund, Valea Prahovei de Valea Doftanei?” Zis, facut, ademenit cei trei tovarasi.

Splendida vreme in acea zi: frig intepator la plecare, dar un soare geros si un cer albastru ca o peruzea. Trecem peste podul Prahovei, in dreptul tunelului C.F.R. si incepem, prin padurea de fagi, suisul pe coasta muntelui Sorica, ce hotareste, pe stanga, Valea Fetei. Suis cam obositor, fiind alcatuit din „piepturi” aprigi, piepturi de curcan, ne lamureste nea Niculae. Din cand in cand ne oprim, aruncam o privire asupra Bustenilor, care se fac din ce in ce mai scunzi, pe cand Bucegii isi schimba incet-incet, infatisarea.

Vasile profita de aceste mici popasuri, ca sa prinda pe cate-o placa fotografica privelistile de dincolo de apa Prahova. Haidea-hai, haidea-hai, mai rasufland, mai gafaind, mai povestind cate-o snoava hazlie, iata-ne, in doua ore si ceva, ajunsi la gol.
De aci in colo calcam pe covorul purtand numele putin poetic, dar potrivit, de „par de porc”, iarba roscata si tepoasa, foarte alunecoasa, pe care faci tumbe, lipsite de gratie, daca nu intepenesti bine picioarele. Razele caldute ale soarelui ne invaluie cu staruinta, si de unde la poalele Soricai suflam, cu disperare in degete, acum incepem sa lepadam cate ceva din cojoacele noastre. Iata, pe alocurea, lespezi de zapada inghetata; iau o bucatica in gura, ce mai inghetata napolitana! Dar ce straluceste alaturi, asa de tare, ca o fapta buna, drept in fata astrului datator de belsug? S-ar zice o stea. Da, o stea, cu multime de raze argintii, desi este un simplu scai. Se numeste stiintificeste carlina acaulis, pe romaneste „sita zanelor”. Chem pe camarazi, le-o arat si le spun, pe soptite, taina: „Daca va dor ochii sau va sunt scazute vederile, spalati-va cu apa strecurata prin aceasta sita.” Ei protesteaza ca au ochii in cea mai perfecta stare. Ramane ca nea Niculae, care e flacau tomnatel, sa-si spele ochisorii cu aceeasi apa strecurata prin stea, pentru ca sa i se faca „incantatori”. Ma roaga insa sa pastrez tacerea asupra acestei operatiuni. Asa si fac, dupa cum vedeti.

Dar inainte, fartati, ca mai avem nitelus pana sa ajungem pe spinarea aceea, punctul cel mai inalt al muntelui Sorica. Cat de inselatoare sunt distantele la munte! Nitelus se face o ora. In sfarsit…tinta viselor noastre, pe ziua de 5 Octombrie, este atinsa.

Orele sunt 12; ne asezam turceste pe covorul Soricai si punem de mamaliga. Acum sorbim privelistea: numai un petic de Busteni zariti prin strunga Vaii Fetei, insa Bucegii pe de-antregul. Dela dreapta spre stanga: Bucsoiul transilvanean si Morarul nostru, inzapeziti deabinelea; minune, fiind cu bagare de seama, deosebim chiar piatra de pe Omul, itaindu-se deasupra coamei Morarului. Cuprindem cu vazul chiar Podul Costilei si Saua Caraimanului, despre a caror fiinta habar n-ai de jos, de pe soseaua nationala. Jepii Mici si Mari, Piatra Arsa, Furnica, mi se par mai putin interesante, vazute de aici. Dar la sud, spre sesul Ploiestilor? He hei, pe acolo e negura, umezeala: un ocean de nori acopera campia. Aci ne prajim la soare; traiasca muntii nostri falnici, frumosi, datatori de sanatate si voie buna. Iar la nord? Dincolo de apa, Dihamul, gradina Carpatilor, apoi lungul lant al Clabucetului Baiului, imblanit cu fagi, din Busteni pana in Predeal; dincoace, un prapor de dealuri, spinari, „clabuceturi”, mai paduroase, mai golase, muntisori, vai si munti: Urechia, Cazacul, Valea Azugei, Valea Limbaselului, Retivoiul, Clabucetul Azugei, al Taurului. In fund Postavarul care ascunde Brasovul si Piatra Mare, la poalele careia se odihneste Predealul. Se vede si un petecut de campie transilvana. Dinspre Valea Doftanei siruri de creste ondulate, cam monotone in golasia lor, ne ascund acea vale.

Un vanticel acrisor se ridica si inteapa cu o staruinta cam suparatoare; ne luam tarabutele si incepem scoborasul. Trecem pe muntele Dutca; pe o coasta stufos ierbata ne lasam ca pe un adevarat tobogan. Ajunsi la stana Dutcei, bineanteles parasita de acum o luna, facem un popas; un somnulet, ca in sanul lui Avram, dar ceva mai aerisit… Flacaul Nicolae plecat la vanatoare, mai la vale, prin padure: cauta „babite”, ciuperci, care cresc pe trunchiuri putregaioase de fagi; aceste babite, cu formele lor, alcatuiesc originale polite de asezat pe peretii casei. O pornim in jos, prin padurea putin exploatata a Dutcei. Aci piepturi povarnite destule; intram in matca torentului Dutca. Sa te tii aparie, bustenarie si clisa lipicioasa! Si ce egrasie! Soarele nu prea patrunde prin spintecatura aceasta stramta… Cand dam in Valea Fetei, rasuflam si ne mai incalzim ciolanele la un strop de soare. Zau, era mai bine colo, sus!

La tunel ne intampina un baetas, cu jurnalele proaspat sosite. Citesc, pe pagina intaia, cu litere de o schioapa: „Grozaviile razboiului European”. Iata-ma rostogolit in realitate. Ce pacat, ce pacat! Zau, mai bine era colo, sus…

Articol semnat: Nestor Urechia
Ziarul „Bucegii din Busteni”, anul III, no.53, Luni 1 Decembrie 1914